Până sus - mini-galerie foto povestită

Salut,

     Ți-a fost dor de mine? Probabil că nu. Și totuși, iată-mă că am revenit cu un articol care ar fi trebuit să apară aici de aproape o săptămână, dar nu am fost în stare să îl scriu. Însă am reușit acum să îmi rup o bucățică de timp și să o fac. Bine, de fapt nu am reușit să rup o bucățică de timp, ci eram într-un moment în care chiar aveam altceva de făcut, dar nu am starea necesară să mă ocup de treburi de oameni mari, așa că încerc să le ocolesc și să mă conving că totuși fac ceva productiv. Nu vreau să fiu judecat!

     Revenind la ideea inițială a acestei postări, am ceva să vă povestesc. Săptămâna trecută am fost într-un teambuilding cu ASMI-ul la Moieciul de Sus. Printre noi au fost și oameni de la asociații similare, dar din alte orașe, ca să ne simțim bine toți, ca o familie. A fost o ieșire de care mulți dintre noi aveam nevoie, să mai scăpăm din Bucuresti, să mai luam o gură de aer curat și să ne mai relaxăm puțin. Majoritatea oamenilor au ajuns la cazare vineri înainte de prânz, dar eu și cu încă niște colegi ne-am dus mai târziu pentru că am avut muncă. Și deși am ratat drumul cu ei până acolo și acomodarea cu vila în care eram cazați, seara când am ajuns am intrat în plin party. Poza am făcut-o din tren, când eram aproape în Bușteni.

     Party-ul a ținut destul de mult, apoi ne-am băgat la somn pentru că a doua zi urma să facem un traseu pentru care știam doar că avem nevoie să fim odihniți. A doua zi ne-am trezit destul de devreme, am mâncat ceva de dimineață și după ce am mai stat un pic de vorbă, ne-am pus pe drum. Prima parte ne-am plictisit de mers pe drum asfaltat, până am ajuns la intrarea în pădure de unde cred că aș putea spune că a început traseul propriu-zis. O porțiune de mers pe un drum forestier, un pod de lemn șubred și înclinat și ne-am trezit că începem să urcam pe o potecă ce părea oarecum abruptă, dar bătută de multe picioare.

     În timp ce urcam, ne-am dat seama că nu putem să ne sincronizăm urcarea, din moment ce unii voiau să se oprească mai des, alții mai rar, unii urcau mai repede, alții mai încet, așa că am decis să ne despărțim în trei grupuri (da, eram suficient de mulți pentru a face asta) astfel încât să fie toată lumea "fericită". Adică să urcăm toți, chiar dacă avem ritmuri diferite. După ce o porțiune de traseu am urcat cu cei din primul grup, am hotărât să rămân mai încet cu cel de-al doilea grup. Și asta nu pentru că nu mai puteam să fac față, dar ritmul era suficient de rapid incât să nu am timp să admir frumosul peisaj pe lângă care trec, să mai fac o poză sau să mă bucur de natura din jur. În fond, pentru asta faci o astfel de drumeție, nu pentru că vrei să ajungi sus primul (*inside joke alert*: Teribiliștilor, v-a așteptat bine grătarul acolo sus?  ).

     Continuând urcarea, am ieșit într-un final din pădure și apoi am mers o bună bucată de timp printr-o zonă ce părea ruptă din alt film. Un peisaj precum coama unui deal, dar cu pădurile pe lângă noi care se lăsau în jos, și abruptul muntelui, ținta noastră, în față. În drumul nostru am trecut și pe lângă o cabană sau stână (se vede în poza de mai jos), ceea ce mi-a adus aminte că undeva, prin copilăria mea, am dormit odată la o stână și chiar mi-a plăcut, dar asta e o altă poveste pentru o altă ocazie, pentru că vreau să repet experiența.

     Ne-am continuat apoi traseul, intrând din nou în padure și ieșind de mai multe ori până am ajuns la prima destinație: ceva stâncă pătrățoasă a cărei forma părea man-made. Nu am poză cu ea, singurele poze pe care le-am făcut acolo fiind niște selfiuri stând pe ea, la Soare. De acolo o parte ne-am continuat traseul în sus, iar unii s-au oprit, au admirat vederea și apoi s-au întors către vila de cazare. În poza de mai jos se vede în depărtare cabana pe lângă care trecusem cu ceva timp în urmă.

     Dacă până aici traseul părea să fie unul accesibil, următoarea porțiune avea să îmi dovedească că într-adevăr ce am reușit să parcurgem nu a fost altceva decât o plimbare prin pădure. De fapt, în sine, nici următoarea zonă nu a fost rea, dar obișnuiți cu un anume ritm, când am dat de urcarea și mai abruptă a trebuit sa reconfigurăm stilul de mers, pentru că, obosiți fiind, popasurile trebuiau să fie foarte dese. După primele doua-trei minute îți intrai în noul ritm și puteai urca liniștit apoi. Asta dacă ai o oarecare experiență sau o condiție fizică acceptabilă. Pentru ceilalți e mai greu. Dar este amuzant să fii acolo cu oamenii care urcă mai greu și să îi motivezi spunându-le "Hai, ca mai e puțin și ajungem sus!", știind foarte bine ca mai e o groază, iar ei să strige "Gata! Aici facem popas!". Și asta după ce de nici patru-cinci minute nu ne puneam pe urcat din nou.

     Dar am ajuns sus. Nu știu exact după cât timp, însă am făcut-o. Unde mai exact am ajuns? Șaua Bătrâna, la 2170 de metrii altitudine. Ținta noastră din ziua respectivă. Sentimentul pe care îl ai atunci când ajungi pe munte, până în locul pe care ți l-ai propus, dar și starea pe care o primești de la tot ce te înconjoară sunt de nedescris. Te uiți în jos, încerci să urmezi cu privirea traseul pe care tocmai l-ai parcurs până ajungi la locul de plecare și te gândești că ești tare. Chiar dacă au mai facut-o și alții înaintea ta, în același timp cu tine și chiar daca o vor face și alții după tine. Iți dai seama că a meritat tot efortul depus și nu regreți nimic. Dimpotrivă, ești cu sufletul la gură pentru următoarea urcare de genul.

     Apoi urmărești din nou traseul cu privirea, de la punctul de pornire până la locația ta actuală și începi să te gândești că trebuie să mai și cobori. Încerci să te automotivezi că aceasta o să fie mai ușoară decât urcarea. Totuși, știi în interiorul tă că nu e așa, ci doar se întâmplă mai repede. Dar depui mai mult efort pentru echilibrare, mai multă atenție pietrelor pe care calci, mai multă atenție întregului traseu. Și asta într-un timp mai scurt. Dar face parte din senzație și din experiența de munte, și având toată energia acumulată cât ai stat sus, ai puterea necesară să faci asta (știu că a sunat a reclamă Vodafone, dar nu e).

     Prin urmare am început să coborâm, și pe măsură ce făceam asta, deși am urmat același traseu, au fost momente în care ne întrebam dacă aia e poteca pe care am și urcat. Asta pentru că de jos în sus se vede mai ușor decât de sus în jos. Mai puțin abrupt. Dar am reușit să coborâm destul de repede. Nu știu cât a durat toată această drumeție, probabil în jur de opt-nouă ore. Nu știu nici distanța pe care am parcurs-o, probabil in jur de 15-20 km dus-întors. Dar a meritat. Iar poftă de mâncare precum cea pe care am avut-o când am ajuns la cazare, sincer, nu mai avusesem de mult. De jos ne-am uitat spre munte, și nu ne prea veneam să credem cât de departe ajunsesem. Cam pe unde se vede incercuit în poza de mai jos.

     A fost o zi plină. O zi petrecută cu niște oameni frumoși. O zi pe care abia aștept să o repet. De fapt nu doar o zi, ci un weekend întreg. Dar doar despre această zi am vrut să scriu. A urmat apoi un party "craaazyyyy" (*alt inside joke*), care ne-a ținut până dimineața. Chiar și-așa obosiți cum am fost. Și, așa cum am zis și data trecută, un singur lucru ar fi făcut weekend-ul ăsta mai frumos. De fapt nu un lucru, ci o persoană. Ar fi făcut weekend-ul mai frumos pentru mine, iar pe restul i-ar fi încântat cu prezența sa. Știu că citești asta, deci te puuup și abia aștept sa ne vedem! 

Cam atât am avut de zis azi, iar dacă ai ajuns până aici - respect!

Sebi